Fără promisiuni

Demult tare mi-am promis să nu mai promit nimic. Este mult mai uşor. Mai bine spun: „Mă voi strădui”; „Voi încerca”, „Voi vedea”, „Voi face sau nu voi face”, fără să adaug la sfîrşit sau la început „promit”-ul ăsta.

Mă amuză cînd cineva spune: „Promit să nu spun nimic” sau „Promit că nu se mai repetă”.

Cum a spus şi Ernest Hemingway: „Cînd te trezeşti, încearcă să-ţi respecţi promisiunile făcute la beţie, astfel vei învăţa să-ţi ţii gura”.  

De obicei, femeia este cea care aşteaptă promisiuni de la bărbat: că va suna; că nu mai bea; că nu mai pleacă la stînga; că nu mai aruncă ciorapii prin casă; că nu mai întîrzie; că nu va uita cînd e ziua de naştere a soacrei; că o va face cea mai fericită; nemaivorbind de stele de pe cer şi un cîmp de trandafiri, etc.

Dar, la rîndul său şi bărbatul aşteaptă anumite promisiuni de la femeie: că nu mai face isterii din nimicuri; că nu-l va deranja cînd priveşte fotbal; că va sta pe reţele sociale încă o minută; că se va machia şi aranja în 30 minute şi nu în 2 ore; că vine repede de la shopping, etc.

Sunt promisiuni care nu fac decît să continue iluzia că totul se poate aranja, schimba. Nu neg, există cazuri cînd promisiunile sunt respectate, dar cel mai des ele pur şi simplu se uită, se încalcă.

De exemplu,  în taberele de vară,  la diferite conferinţe şi activităţi, în ultima zi, înainte de plecare “Promit să nu te uit” şi “Promit să-ţi sun /scriu” au fost, sunt şi vor fi frazele cheie.

Consider că unicele promisiuni care necesită a fi respectate sunt cele date unui copil, deoarece el nu înţelege fraza „voi încerca să-ţi cumpăr bicicletă”. Sună confuz. Cînd spui „îţi promit să-ţi cumpăr bicicletă”, te angajezi să te ţii de cuvînt, de altfel rişti să cazi in ochii lui.

Chiar şi în acest caz, evit să promit Laurei ceva anume. Nu-mi place „promit”-ul ăsta şi cred că nici „lui” eu nu-i par simpatică. Nu îl ofer nimănui şi nu-l cer de la nimeni.

Trăiesc mai liber fără promisiuni.

 

Ce m-ar reţine aici?

De mică am avut impresia că nu trăiesc viaţa mea, dar a altcuiva. E de vină familia? Sau ţara în care m-am născut?

M-am născut de rând cu alte sute de mii de copii în secolul trecut, după un an de la tragedia din Cernobâl, când magazinele încetul cu încetul începeau să aibă rafturi goale.

Independenţă, cupoane, lumină stinsă, frig, sărăcie, jâliboame din România, şampon Crea- Crea şi televizor alb-negru „Răut” cu preferatul canal din 3 existente – „Catalan” (Bălţi).

Peste douăzeci de ani am trecut, împreună cu semenii mei, printr-o chinuitoare metamorfoză, care încă continuă. Unii şi-au băgat piciorul şi au plecat din ţară, alţii au rămas.  Am rămas şi eu. Oare pe mult timp?

Perspectiva de viitor e foarte „îmbucurătoare”.

 Independenţă? Da, dar …să-i înţeleagă nemţii şi turcii pe aleşii poporului ce fac, sau, mai bine zis, ce nu fac.

Cupoane? Nu. Lei, Euro şi USD, mai puţin ruble ruseşti. Moscova a cam obosit deja de ai noştri.

Lumină stinsă? Nu. Este 24 din 24. Şi gaz, şi apă, şi căldură. Scump, dar este.

Frig? Nu. Iarnă ca asta nu am mai văzut. Buneii spun că a fost şi că într-un an la Crăciun fetele mari şi flăcăii dansau hora în sat, numai în cămaşă.

Sărăcie? Ei, cum să zic. Magazine avem pline cu de toate. Maşini luxoase ca ciupercile apar pe străzi. Deja fiecare „sudit pi dînsu”, ca în acest link http://www.youtube.com/watch?v=29y0uCcIC3A,

Televizor alb-negru „Alfa”, „Răut”, „Record”? Nu. Acum e  la modă plasma. Târâie oamenii reveniţi de la zarabotkă televizoar ecu plasme din Chişinău la ţară, de le pârâie osul.  Trebuie. Naşul să vină, să se uimească ce fin  gospodar are.

***

Lucrurile cotidiene fură o groază de timp.

Însă uneori, mă opresc pe 5 minute şi-mi dau seama că a fost şi mai rău, am mers înainte muţi şi surzi spre o viaţă prosperă (cum iubesc unii politicieni să se exprime).

Astăzi, când văd ce se întâmplă în ţara în care m-am născut şi am crescut, rămân fără cuvinte. Nu vreau să enumer ultimele evenimente, cred că sunt mediatizate suficient.

Vreau să cred că barza nu a greşit destinaţia. Vreau să cred că îmi voi găsi pacea şi liniştea aici, pe la paralela 47 nordică şi meridianul estic 28.

Vreau să rămân aici, dar … ce m-ar reţine?

 

Eu cînd vreau să scriu, scriu…

• Despre nimic deosebit. Nu despre faptul că nu avem preşedinte, sau că Moldcell cântă colinde la Mall (noi doar am uitat cum sună ele, ultimii doi ani ştim pe nota 10 să criticăm … avem asta deja în sânge).
• Da, afară nu-i zăpadă şi nimeni nu ne dă garanţia că vom avea un 31 decembrie 2011 sau 1 ianuarie 2012 alb.  În schimb avem brad şi milioane de lei cheltuiţi pentru beculeţe prin tot oraşul. Ziua e sumbru de tot, dar noaptea luminează miile de lei atârnate  ca nişte muci. Frumos, urât, aşa cere sufletul şi sărbătoarea.
• Pe 2 ianuarie 2012 la serviciu. Normal. Trebuie de muncit, de plătit taxe şi de hrănit „hârciogii”.
• Nu contează acum cine suntem, Santa Claus ne va aduce cadouri  „tabletşi” Apple şi nu mai ştiu ce, căci Moş Crăciun e în criză. Nucile şi bomboanele nu mai sunt în vogă.
• Îmi place că s-au înmulţit actele de caritate, dar mă întristează faptul că unele organizaţii, instituţii şi „gheaghi” le folosesc ca un PR bun în ajun de sărbători.
• Ca la sfârșit de an, aştept şi eu cu nerăbdare să-mi rup capul  stând în rând la METRO.  E o „plăcere” să cumperi tot ce ţi trebuie în 30 minute şi pe urmă o oră  jumătate să aştepţi rândul la casă.
• Nu mi place când unele persoane au aşteptări foarte mari de la mine. Nu mimez zâmbete şi nu simulez fericirea. Ori ele sunt, ori nu-s.
• Cu siguranţă „Gheaghii” şi restul ne vor face ţara să prospere, cândva, până la următoarea Eră glaciară mai avem!  Sau până în decembrie 2012, da?

Şi , utilizând cuvintele din urările banale de sărbătoare, sper să avem un an mai bun, multă sănătate şi realizări frumoase!

NB. Imaginea  am adăugat-o pentru că mi-a plăcut şi are cifra 2012, să fie în spiritul sărbătoriolr de iarnă

 

Fără regrete

Fără regrete

• Nu regret că am 24 de ani, am reuşit să realizez câte ceva în viaţă şi de-ar fi sfârșitul lumii mâine, aş închide ochii şi aş avea un zâmbet pe buze.
• Nu regret că nu am avut o copilărie frumoasă. Toate momentele triste, mi-au creat imunitate.
• Nu regret că am o familie. Trebuie să fii tare tâmpită ca să regreţi că ai o fetiţă energică şi drăgălaşă şi un soţ până la plictis de perfect.  Nu sunt tâmpită.
• Nu regret că am un servici şi nu am timp de şovăială.
• Nu regret că am o groază de păcate pe suflet. Ar trebui. Poate voi regreta, dar în altă viaţă. În asta îmi convine aşa.
• Nu regret că am secrete. Toţi le au. Unii mai multe, alţii mai puţine. Eu nu-s cu stea în frunte. Le am şi eu. Voi muri cu ele, aşa că nu încercaţi să mă trageţi de limbă.
• Nu regret că mă numesc Victoria. Trebuie să fii tare tâmpită să nu-ţi placă aşa nume şi să visezi la unul de genul: Frosea, Zoia sau Zoluşka. Nu sunt tâmpită. Îmi place al meu.
• Nu regret că nu am devenit cântăreață sau balerină cum visam cîndva. Off, visurile astea…trece unul, apare altul.
•  Nu regret că m-am născut în Moldova. Dacă îs femeie din Moldova, atunci mai mult de 80% la sigur e că-s frumoasă şi nu am 100 kg şi crăp hot-dog şi hamburger de-mi pocnesc pantalonii pe mine când mă aplec.
• Nu regret că nu sunt nepoata preşedintelui ţării. Pe toţi i-ar interesa cu cine mă culc, de unde mi-am luat chiloţi şi unde naiba mă voi duce în vacanţă: in Maldive sau Hawai.
• Nu regret că mi-au apărut câteva riduri în jurul ochilor şi un fir sur în păr. Înseamnă că au fost momente importante în viaţă ce mi le-au creat.

Mă dresez să trăiesc fără regrete. Aşa e mai uşor. Aşa e mult mai simplu. Aşa nu te doare inima şi nu te mustră conştiinţa. Aşa şi trebuie.

 

Valiza și hulubii

Era preferata frază a bunicii mele, atunci când se enerva pe cineva.  Arăta cu degetul spre ușă și …valiza și hulubii!

A fost o femeie puternică, dură și resemnată cu viața pe care o trăia.  Era bucuroasă că avea 4 copii, că avea cu ce-i întreține și că la sărbători casa era plină de nepoți.  Bunelul era dimpotrivă o persoană foarte liniștită și mereu mergea la compromis, numai ca în familie să fie liniște și pace și să nu audă fraza asta sarcastică.

Am crescut alături de bunica timp de 10 ani. Când a murit bunelul eu eram nepoata cu care s-a consolat. Am trecut împreună peste multe greutăți.

Niciodată nu a avut încredere în oameni, nu avea padruște prin mahală, deoarece avea în frunte ștampila “străină și rusoaică” și nu obișnuia să se jăluie cuiva de ceea ce o doare.

Erau zile când puteam să privim împreună cum plouă afară și să facem planuri de viitor. Mereu spunea: “Numai să nu fii ca mine, să iai de la viață tot, să fii mândră că ești femeie și în oricare situații să fii tu acea care pune punctul, dacă nu – valiza și hulubii”.

A fost  femeia de la țară care nu a știut ce înseamnă palmă peste față,  druji din colhoz la un ulcior de vin și urlete de genu : „Du-ti fa, du-ti băi!”

A fost femeia care toată viața nu a arătat sentimentele pe față. Plângea doar când privea telenovele și atunci întorcea capul, parcă rușinată de slăbiciunea ei.

A murit în singurătate și asta până acum mă doare.

Uneori revizuiesc în minte zilele și anii ca pe un film de scurt metraj, punând pauză la anumite secvențe. Apoi mă iau în mâini și înțeleg că ei nu i-ar fi plăcut starea mea. Mi-ar fi zis: “Dacă vrei să-ți plângi de milă, valiza și hulubii și marș la Bălți! ”

Încă câteva zile mai sunt până punem punct anotimpului de concedii și valiza și hulubii se vor reîntoarce la vechile treburi cotidiene.

Uneori  e bine să ne amintim de cineva drag, de cineva care a pus bazele propriului caracter.

Dacă vă veți întreba de ce sunt așa cum sunt, ap iată v-am răspuns.

 

Salut, ce mai faci?

Dimineața de astăzi a început cu o discuție pe chat:

O persoană pe care foarte puțin o cunosc mi-a scris :”Salut”.

Eu: “Salut. După 15 minute de tăcere adaug:  Ai vrut ceva?”

Primesc răspuns: “Oare e necesar să vreau ceva anume? Nu. Doar te-am salutat”.

M-am gîndit în sine: “Cred că nu are ce face omul și are timp liber dacă salută  oamenii pe chat, dis de dimineață…”

Oare de ce eu nu fac așa? Răspuns: Pentru că nu am timp.

Pentru că mereu nu există timp să:

• îndeplinim o sarcină,
• răspundem la emailuri,
•  ieșim la un ceai cu un vechi prieten, uitat și prăfuit undeva în colțul facebook-ului
•  ducem gunoiul,
•  dormim,
•   facem gimnastică,
•   gătim ceva bun, gustos, sănătos,
•   plecăm la dentist, ginecolog, urolog, neurolog, chirurg,  terapeut,  psihiatru… fiecare cu problemele lui!

Mereu suntem grăbiți. Ei și dacă ar fi ziua de 48 de ore? Tot o ceapă ar fi!

Cea mai plauzibilă scuză : “Sorry, nu ți-am scris sau sunat pentru că nu am avut timp”. Pe naiba!

Mereu se găsesc cîteva clipe libere pentru a-ți aminti de cineva…a aminti cuiva de tine…

Cînd mergi pe stradă, cînd ești în troleibuz, cînd stai și te opintești în veceu, cînd ești la cumpărături, cînd faci o pauză de masă…

Dacă cineva îți spune că nu a avut timp să te contacteze, nu a găsit o minută liberă pentru a-ți spune “Bună, ce mai faci?” -   te minte.

Nu e vorba de lipsa banilor în contul telefonului, căci sms-ul nu te costă sute de lei. Plus s-a inventat web sms .

Nu e vorba de lipsa accesului la internet, deoarece majoritatea ne alintăm pe rețelele de socializare, căscând gura la  comentariile și like-urile altora.

Nu e vorba de multe preocupări și lucru până în gât.

E vorba de dorință și de faptul că ne-am obișnuit să ne ascundem după anumite șabloane de scuze.

***

Aș dori ca ziua să fie de 48 de ore! Să fiu în rând cu lumea și să le reușesc pe toate.

Aș dori să promit că găsesc timp (ba nuuuu, mai bine zis voință!) pentru a ieși la un ceaiok cu persoanele pe care le-am uitat sau îndepărtat de mine… Să le povestesc ce mai am nou și ce planuri grandioase mă așteaptă.

Aș dori ca de astăzi să ofer zilnic minim 10 minute din prețiosul meu program pentru a inunda prietenii cu căldurosul:

“Salut! Ce mai faci? Nu am uitat de tine…doar că …nu am avut timp”

***

Ia uite în inbox, nu ai primit încă mesajul?

 

”Mulțumesc”-ul nu e de vânzare

” Mulțumesc”-ul nu e de vânzare. La fel ca și ”Iartă-mă” sau ”Te iubesc”.

Unii nu înțeleg că sunt lucruri care nu pot fi cumpărate cu bani. Ne-am obișnuit să repetăm la orice pas ”Quanto costa”?  la fel de ușor, de parcă am mânca semințe de floarea soarelui (Tfiu..și eu scriu acum acest articol scrîșnind o sămînță printre dinți).

Oricărui lucru îi dăm preț, il categorizăm în: ieftin, normal, scump, foarte scump și ”scump de Doamne Ferește”.

Ne batem cu pumnul în piept pentru valori, dar chiar și la biserică lumânarea costă de la 25 bani în sus și preotul trebuie să se roage pentru sufletele noastre păcătoase doar dacă lăsăm o rublă, două la slujbă.

Pentru tot în viață trebuie să plătim: apă, mîncare, îmbrăcăminte…degrabă cred că și pentru oxigen vom achita o taxă…

Mi-e silă de politică, de minciuni și ipocrizie. Din morțile și tragediile unora se face show, din  prostia altora  se face talk-show și din restul – dramă.

Mă uit la fiica mea de 2 ani jumătate și mă apucă bucuria și tristețea în același timp:

• Bucuria -  deoarece ea cu așa o sinceritate și naivitate spune: ”mulțumesc”, ”iartă-mă” și ”te iubesc”, conștietizând foarte bine semnificațiile lor,  încât  orice lucru spus de un om matur e foaie verde.
• Tristețea – deoarece realizez că, cu timpul, această naivitate va trece și Laura mea se va trezi în lumea unde ”mulțumesc-ul” nu are ecou și nimănui nu-i pasă de iubești sincer sau te prefaci.

 Scriu aceste rânduri pentru că s-a umplut paharul, pentru că trebuie de schimbat foaia, pentru că muza naibii acum vrea să se exprime liber și democratic în Țara Minunilor cu numele de – Moldova.

  Într-un final, îmi scuip coaja de sămînță și realizez că (oricât de tâmpit nu ar suna) nu voi renunța în viața mea păcătoasă să repet trei lucruri:

1.”mulțumesc” – îndeosebi neprietenilor mei (să nu zic dușmani – că ar suna a versuri de manea), pentru că mă fac mai puternică  cu orice mutră chircită a lor. Dacă mă opresc la  tipurile de ”mulțumesc”, atunci aș spune că există: ”mulțumesc frumos”, ”thanks”, ”da, da, spasiba”.

2.”iartă-mă”, pentru că știu cît e de greu să fiu acceptată așa cum sunt și recunosc că nu-s o poamă dulce.  Aici pot fi incluse, de asemenea: ”îmi cer iertare”,  ”scuză”, ”ei hai, scuză-mă”.

3.”te iubesc”, pentru că așa simt, iar dacă simt înseamnă că exist. Aici nu pot fi alte cuvinte.  Pot fi situații diferite, ca de exemplu:

- iubesc  sau mă prefac că iubesc,

- nu iubesc, sau mă prefac că nu iubesc, ceea ce înseamnă că iubesc…

De ce?  Pentru că  viața asta nu e trali-vali. Pentru că am finisat de ronțăit utlimul pumn de semințe. Pentru că pentru azi ajunge. Punct.

 

Fără Facebook?

Am pe facebook 729 de prieteni. Câţiva ani în urmă aveam cont şi pe Hi5, pe Netlog şi Faces.md.  Deja nu mai sunt. A câştigat Facebook-ul.

Fără Facebook e rău.  Cu Facebook e mai rău. Sunt zile când interacţionez cu aşa de multă lume, pe teme importante şi mai puţin importante, încât se amestecă totul în cap.  Dar  “fac curat” repede în minte şi lumina apare la capătul tunelului.

Am calculat ceva interesant:

• din 729 de friends ai mei, am interacţionat direct şi îi ştiu cum arată în viaţa reală – 320 persoane,
• cu 180 doar pe chat, poate comentăm la acelaşi status, avem prieteni comuni şi cînd cuiva îi trebuie un like
• cu minim 3 persoane vorbesc în fiecare zi obligatoriu, cel mai des – concomitent.
• De mai mult de 1 an o singură persoană este “pe linia fierbinte”de chat, în fiece zi. Fără excepţii. Zilele de weekend nu se iau în calcul, pentru că stă acasă. Cu mine .
• Cea mai scurtă interacţionare a fost în chat prin “.” (punct) după care a urmat “unfriend”. Dar asta e altă poveste.
• Cea mai lungă conversaţie, fără pauze – circa 5 ore.
• Cu 229 persoane nu am interacţionat deloc, cu excepţia click-ului pe butonul “confirm friend request”.
• O dată la 2 luni “merge uborka”. Prietenii de genul “Vasea cel fioros”, “Scara din pod” şi “Fanul lui Grivei”, adăugaţi cine ştie când, sunt eliminaţi paşnic din listă.
• Numărul maxim de persoane online pe chat  – 140 – de 8 Martie, 2011

Pe zi, Facebook-ul este deschis circa 12 ore. Nu este neapărat să stau în faţa paginii cu gura căscată, să văd cine ce scrie. De obicei îl deschid şi-mi caut de lucru.

Iată şi acum, sunt cu cerculeţ verde online. Dar eu lucrez, în word, pun punctişoare şi virguliţe în textul tezei de master…

Există oare viaţă după Facebook? Tu cum o vezi?

 

Am noutăţi

Nu scriu des pentru că nu am timp nici inspiraţie. Am multe noutăţi. Unele bune, altele nu prea.  Pe unii le interesează prima categorie doar, pe alţii a doua, altora le e în cot şi îi respect pe toţi.

Că  ieri afară a plouat şi eu am mers prin ploaie, de nevoie, de m-am udat leoarcă, nu pe mulţi i-ar interesa, căci politica e la modă.

Am pantofi noi, de vreo săptămână, am lăsat naibii tocurile de 10 cm ca să odihnesc picioarele. Nu-mi pasă că nu sunt sexy la înălţimea de 1,65m. Acum e la modă să nu-ţi pese de nimic.

 

Virginitatea şi Politica moldovenească

Pentru majoritatea oamenilor cuvântul „virginitate” şi întrebarea: „Când şi în ce circumstanţe a fost pierdută?” stîrneşte anumite emoţii, se înroşesc obrajii, se „bâlbîie” mintea, ochii fug spre dreapta, stânga…Este prea intim…prea personal, secret…

Bărbaţii fug de răspuns, pentru că li se asociază cu o experienţă de „lipsă de experienţă”, iar femeile adesea oftează, poate schiţînd un surîs în colţul gurii…

Ne naştem puri şi inofensivi, cu nici o viziune asupra lumii, vedem doar în ceaţă un chip care ne mângîie, ne atinge, ne hrăneşte şi ne adoarme sub bătaia inimii.

Apoi creştem…stăm pe funduleţ, ne rostogolim, începem să ne târâm şi încercăm să facem primii paşi. Oricare etapă a avut un început – dureros – de a cădea, de a pupa uşa sertarului, de a vedea cât e de gustoasă o hârtie sau un pix. Nevinovăţia este înlocuită cu experienţa.

Apare perioada de grădiniţă şi şcoală unde curiozitatea strînge la uşă noţiunea virginităţii, ca în liceu mulţi să o considere temă în vogă.

Pe urmă…direct sărim la perioada de căsnicie sau relaţie stabilă şi îngropăm undeva adînc întrebarea „Da tu cum şi cînd ai pierdut-o?”